Lumea a fost martoră în ultimul deceniu unei explozii de literatură despre leadership. Vorbitori şi scriitori pricepuţi ne-au învăţat că un conducător de succes este cel care are capacităţi şi daruri extraordinare, cel care este original în alcătuirea strategiilor de lucru, cel care gândeşte out-of-the-box, vizionarul înnăscut, cel care este puternic, autoritar şi convingător, carismatic, curajos. Există mi de titluri pe piaţă, menite să te ajute să-ţi descoperi şi să-ţi dezvolţi punctele tari, care vor face din tine un lider incontestabil şi imperturbabil în crize de orice natură. Însă, de cele mai multe ori, s-a dovedit că acest tip de conducere dă naştere la lideri narcisişti şi mândri, pentru că se bazează exclusiv pe ceea ce sunt şi pot face ei.

Ca o alternativă mai realistă şi mai puţin epuizantă, Dan B. Allender ne propune, în cartea sa Liderul cu cârjă, renunţarea la falsele bravuri, neascunderea şi nedismularea propriilor slăbiciuni, ci identificarea şi înfruntarea lor. A încerca să conduci prin exemplul unei imagini perfecte, afirmă Allender, duce, în cele din urmă, la epuizare şi la îndepărtarea de oamenii pe care îi conduci.

Unii dintre cei mai mari lideri ai lumii au fost oameni care nu şi-au negat şi nici nu şi-au ascuns slăbiciunile, ci le-au folosit pentru a le dovedi semenilor lor că sunt la fel de „umani” ca ei. În felul acesta, au reuşit să se apropie de oameni, să le câştige încrederea şi apoi să îi conducă. Gândiţi-vă puţin la următoarele personaje biblice: Noe s-a îmbătat, Avraam a minţit, la fel şi fiul său, Isaac, Iacov era un înşelător chiar şi prin însuşi numele pe care îl purta, Moise purta pe suflet povara unei crime, Aaron a cndus poporul în idolatrie, Rahav a fost prostituată, Ilie a fost depresiv, David a comis adulter şi apoi a înc
ercat să-şi ascundă păcatul prin minciună şi crimă, Petru s-a lepădat cu blestem că nu L-a cunoscut niciodată pe Isus, iar Pavel a spus despre sine că este „nenorocit” şi „cel dintâi dintre păcătoşi”. Sunt convins că majoritatea bisericilor, a seminariilor teologice şi a altor organizaţii religioase n-ar angaja niciodată pe cineva cu astfel de detalii în CV. Singurul care s-a gândit la aşa ceva a fost Dumnezeu.

Paradoxul conducerii este că lui Dumnezeu îi face plăcere să folosească oameni răvăşiţi şi imprevizibili pentru a-i folosi ca lideri în lucrarea de lărgire a Împărăţiei Sale pe pământ. Este mai mult decât evident că Dumnezeu are o înclinaţie specială pentru cei rebeli şi nesăbuiţi, pentru cei slabi şi copleşiţi de poveri. De ce? Apostolul Pavel s-a încumetat să ne ofere următorul răspuns: „Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt, pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1:27-29).

Liderii cu probleme trăiesc mereu cu conştienţa propriilor slăbiciuni şi a faptului că prin slăbiciunile lor harului lui Dumnezeu ajunge să fie înălţat. Ca răspuns la o rugăciune stăruitoare, Dumnezeu i-a promis lui Pavel: „Harul meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită” (2 Corinteni 12:9a). Asta l-a făcut pe Pavel să exclame: „Deci, mp voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Cristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Cristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Corinteni 12:9b-10).

Ce modalitate mai bună ar putea folosi Creatorul pentru a forma lideri de succes, decât să ia oameni răvăşiţi, să-i transforme, să le dea har şi apoi să-i facă modele pentru semenii lor. Cartea Liderul cu cârjă a lui Dan B. Allender are meritul de a ne aduce aminte că Dumnezeu răstoarnă înţelepciunea acestei lumi, chemându-Şi liderii să trăiască pentru gloria Lui, nu pentru gloria lor.